Protejarea solului și a culturilor

Principiile conservării solului reprezintă cadrul de bază pentru protejarea acestei resurse fundamentale și sunt reglementate prin Legea nr. 246 din 10 noiembrie 2020. Aceasta pune accent pe rolul solului în susținerea ecosistemelor, securitatea alimentară, protecția biodiversității și dezvoltarea durabilă a comunităților rurale. În esență, principiile sunt definite pentru a asigura folosirea responsabilă a solului, evitarea degradării și implicarea tuturor actorilor sociali în menținerea sănătății acestuia.

În primul rând, solul este considerat o resursă geologică fundamentală și un factor vital în susținerea vieții terestre. El asigură nutrienți și un habitat pentru numeroase specii de plante, animale și microorganisme, contribuind astfel la menținerea biodiversității. Prin conservarea solului, se protejează diversitatea genetică și echilibrul ecosistemelor.

Solul fertil este esențial pentru producția agricolă, iar calitatea sa influențează în mod direct siguranța alimentară. Conservarea și protecția solului sunt prioritare pentru a asigura hrană sănătoasă și resurse de bază necesare pentru agricultura și industria alimentară, dar și pentru furaje. Astfel, sănătatea solului este strâns legată de sănătatea populației și de supraviețuirea în timpul unei crize alimentare.

Solul nu este doar o componentă ecologică, ci și una economică. Acesta susține activități care contribuie direct la produsul intern brut (PIB), precum agricultura și silvicultura. Conservarea solului asigură o utilizare pe termen lung a terenurilor productive, prevenind degradarea care ar putea duce la deșertificare și pierderi economice.

Aflat la baza dezvoltării rurale, solul trebuie utilizat în mod sustenabil pentru revitalizarea satelor din România. Legea încurajează adoptarea unor practici de utilizare a solului care sprijină protejarea mediului și previn degradarea terenurilor agricole, contribuind astfel la dezvoltarea economică locală și reducerea migrației populației rurale.

Protejarea solului și o agricultură responsabilă au, așadar, multiple implicații în plan ecologic, economic și social.

Principiile conservării solului reprezintă cadrul de bază pentru protejarea acestei resurse fundamentale și sunt reglementate prin Legea nr. 246 din 10 noiembrie 2020. Aceasta pune accent pe rolul solului în susținerea ecosistemelor, securitatea alimentară, protecția biodiversității și dezvoltarea durabilă a comunităților rurale. În esență, principiile sunt definite pentru a asigura folosirea responsabilă a solului, evitarea degradării și implicarea tuturor actorilor sociali în menținerea sănătății acestuia.

În primul rând, solul este considerat o resursă geologică fundamentală și un factor vital în susținerea vieții terestre. El asigură nutrienți și un habitat pentru numeroase specii de plante, animale și microorganisme, contribuind astfel la menținerea biodiversității. Prin conservarea solului, se protejează diversitatea genetică și echilibrul ecosistemelor.

Solul fertil este esențial pentru producția agricolă, iar calitatea sa influențează în mod direct siguranța alimentară. Conservarea și protecția solului sunt prioritare pentru a asigura hrană sănătoasă și resurse de bază necesare pentru agricultura și industria alimentară, dar și pentru furaje. Astfel, sănătatea solului este strâns legată de sănătatea populației și de supraviețuirea în timpul unei crize alimentare.

Solul nu este doar o componentă ecologică, ci și una economică. Acesta susține activități care contribuie direct la produsul intern brut (PIB), precum agricultura și silvicultura. Conservarea solului asigură o utilizare pe termen lung a terenurilor productive, prevenind degradarea care ar putea duce la deșertificare și pierderi economice.

Aflat la baza dezvoltării rurale, solul trebuie utilizat în mod sustenabil pentru revitalizarea satelor din România. Legea încurajează adoptarea unor practici de utilizare a solului care sprijină protejarea mediului și previn degradarea terenurilor agricole, contribuind astfel la dezvoltarea economică locală și reducerea migrației populației rurale.

Protejarea solului și o agricultură responsabilă au, așadar, multiple implicații în plan ecologic, economic și social.

Metode de conservare a solului și de protecție a culturilor

Conservarea solului este un proces activ și sistematic pe parcursul căruia atât statul, cât și fermierii trebuie să-și mențină implicarea, prin măsuri concepute pentru a limita eroziunea, a proteja suprafețele expuse, precum cele din pante, și pentru protejarea cursurilor de apă de sedimentare și poluare.

În funcție de o bună cunoaștere a resurselor funciare, metodele de conservare și protecție pot să varieze, iar acțiunile vor fi incluse într-o strategie adaptată.

Arătura de conservare

Solul expus prin arătură și excesiv afânat este expus la eroziune și degradare, sub acțiunea vântului și a precipitațiilor. Se pot distruge atât structura sa, cât și materia organică pe care o conține. Pregătirea și prelucrarea solului în vederea înființării și întreținerii culturilor nu ar trebui să facă abstracție de măsurile de conservare a acestei resurse esențiale în agricultură, dar și pentru mediu în general.

Se recomandă efectuarea de lucrări agricole care să țină cont de îndeplinirea unor obiective precum:

• Menținerea terenurilor acoperite cu vegetație în orice perioadă a anului, fie cu plante vii, fie cu reziduuri din cultura anterioară
• Reducerea la minimum a numărului de lucrări care expun solul
• Folosirea de pluguri speciale cu tăvălug posterior lamelar și tăvălug posterior dublu cu colți. Spre deosebire de plugul clasic cu grapă cu discuri, un plug cu tăvălug lamelar nu răstoarnă și nu aruncă solul, expunându-l
• Realizarea arăturii de primăvară după topirea zăpezii, după ce forța erozivă a topirii a trecut
• Aratul pe sol uscat, pentru a evita compactarea solului.

Arătura de conservare are ca beneficii un control al eroziunii solului, creșterea gradului de infiltrarea a apei, aport crescut de materie organică și economii la combustibili și timp pentru fermieri.

Cultivarea pe conturul terenului

Culturile înființate și întreținute prin rânduri circulare, după conturul terenului, au numeroase avantaje pentru sol, mai ales pentru solurile în pantă, împiedicând eroziunea avansată și scurgerea apei de-a lungul pantei, fără obstacole. Aratul și rândurile pentru semănat sunt mai ușor de făcut în acest mod, iar tractorul consumă mai puțină motorină.

Înființarea a diferite culturi pe benzi alternative

Cultivarea plantelor în benzi presupune alternarea rândurilor de cereale păioase sau de culturi furajere, cu porumb. Această metodă are rolul de a diminua forța vântului și puterea sa de a eroda, datorită sistemului radicular bine dezvoltat al cerealelor foioase și înălțimii plantelor de porumb. În același timp, cerealele păioase și plantele furajere aduc un plus de materie organică în sol.

Plantarea de bariere de vegetație și centuri de protecție împotriva vântului

Ambele metode presupun plantarea de copaci, de regulă din specii cu creștere rapidă, la limita de nord, nord-vest sau sud-vest al unui teren cultivat, pentru a opri acțiunea vântului. Forța acestuia se reduce semnificativ pe o distanță de la 15 la 20 de ori înălțimea copacilor în aval de barieră, iar în amonte de aceasta este diminuată de 3 până la 5 ori înălțimea arborilor.

Barierele de protecție sunt grupuri de până la cinci rânduri de copaci sau arbuști, iar centurile de protecție depășesc cinci rânduri de arbori sau tufișuri. Acestea contribuie, de asemenea, la crearea de condiții de viață pentru unele specii de animale sălbatice care atrag la rândul lor specii benefice pentru controlul populației de rozătoare sau de insecte.

Rotația culturilor

Rotația culturilor este o practică agricolă prin care fermierii alternează culturile însămânțate pe un teren, în loc să planteze același tip de cultură an de an. Această metodă oferă numeroase avantaje, în special pentru sănătatea solului și pentru controlul dăunătorilor. Prin schimbarea anuală a tipului de plantă, se limitează acumularea de boli și dăunători specifici unei culturi, reducând astfel administrarea de pesticide.

Culturile de leguminoase și de plante furajere precum trifoiul și lucerna sunt frecvent integrate în rotație datorită capacității lor de a fixa azotul atmosferic, transformându-l într-o formă utilizabilă pentru alte plante. Acestea îmbogățesc solul cu nutrienți esențiali și îi îmbunătățesc structura. Rădăcinile adânci ale leguminoaselor contribuie la aerisirea și drenajul solului, creând căi naturale pentru apa și aerul necesare în adâncime. În plus, materia organică adăugată prin resturile acestor plante funcționează ca un fertilizant natural, sporind fertilitatea solului și protejând suprafața împotriva eroziunii cauzate de apă și vânt.

Culturile de acoperire

Principiul folosirii culturilor de acoperire este a nu lăsa solul necultivat, sub acțiunea eroziunii provocate de vânt și de ape. Acoperirea constantă este necesară mai ales pe terenurile în pantă. Se folosesc plante precum trifoi, lucernă și grâu de iarnă. Acestea protejează solul în timpul sezonului rece și reduc eroziunea care apare odată cu topirea de primăvară.

Intercalarea culturilor

Intercalarea culturilor este un procedeu folosit de fermierii care nu își poate permite să nu cultive anual porumb, o alternativă cu mai puțin pierderi pe termen scurt decât rotația culturilor. Aceștia apelează la plantarea printre rândurile de porumb, a leguminoaselor.

Benzile de vegetație tampon

Benzile de vegetație tampon sunt fâșii de teren, de obicei situate de-a lungul cursurilor de apă, acoperite cu iarbă sau arbuști care au roluri esențiale pentru protecția solului și a calității apei.

Aceste zone filtrează sedimentele din scurgerile de suprafață, prevenind eroziunea prin stabilizarea solului și limitând scăderea calității apei cauzată de depunerile de aluviuni. Lățimea benzilor variază, fiind între 2 și 5 metri, în funcție de textura solului și înclinarea terenului, și este important să fie protejate de lucrările agricole, de accesul utilajelor și al animalelor, pentru a-și îndeplini eficient funcțiile.

Căile de scurgere înierbate

O cale de scurgere înierbată este o bucată de teren utilizată drept pâlnie către un canal sau un curs de apă de la marginea unui teren, care are rolul de a asigura scurgerea apei fără multe sedimente și eroziune, în siguranță prin porțiunea cu iarbă. Astfel de zone nevalorificate agricol nu modifică cursul natural al apei și pot fi traversate de vehicule agricole.

Este greu de conceput un control al dăunătorilor fără utilizarea insecticidelor și fungicidelor. Ele fac parte din agricultura modernă, laolaltă cu preocupările pentru dezvoltare durabilă a acestui sector. Însă, este posibil un management al dăunătorilor și măsuri de prevenție a acestora integrate în eforturile sistematice pentru conservarea solului.

Managementul integrat al dăunătorilor (IPM - Integrated Pest Management) este o strategie complexă care combină metode ecologice, biologice și chimice pentru a controla dăunătorii în mod eficient și sustenabil. Spre deosebire de aplicarea constantă a pesticidelor, care poate duce la rezistența dăunătorilor și deteriorarea calității solului, IPM se concentrează pe prevenirea apariției acestora și pe reducerea la minim a utilizării substanțelor chimice.

În cadrul IPM, un rol esențial îl au metodele biologice, cum ar fi utilizarea dușmanilor naturali ai dăunătorilor (precum insectele benefice sau bacteriile). De asemenea, rotația culturilor și benzile de vegetație tampon sunt măsuri care contribuie la prevenirea invaziilor de dăunători, deoarece schimbarea constantă a culturilor și crearea unor bariere vegetale fac ca dăunătorii să nu se poată înmulți în număr suficient de mare pentru a afecta grav recoltele. Prin aplicarea acestor tehnici și prin promovarea unor practici prietenoase cu solul, managementul integrat al dăunătorilor susține obiectivele agriculturii durabile, protejând solul și ecosistemele înconjurătoare pe termen lung.

În timpul sezonului rece plantele de cultură pot fi afectate de temperaturile scăzute, atunci când valoarea acestora depășește pragul de îngheț. Astfel nu frigul ca atare, ci extracția apei din celula vegetală și formarea gheții debilitează țesuturile, mai ales în cazul variațiilor mari de temperatură între noapte și zi sau între zile consecutive.

Protecția împotriva înghețului include metode care sunt puse în aplicare înainte chiar de înființarea culturilor, precum și măsuri luate în timpul vegetației. Principalele metode de protecție sunt:

• selectarea amplasamentului culturii astfel încât să se evite locurile mai predispuse la îngheț sau anumite tipuri de soluri pentru plantele mai sensibile. Zonele mai joase sunt de obicei mai reci, deoarece aerul cald se ridică, fiind mai ușor; iar solurile organice au un transfer termic mai mare, deci îngheață mai repede.
• gestionarea curenților de aer rece, prin bariere de vegetație și centuri de protecție împotriva vântului;
• selecția plantelor prin alegerea celor mai rezistente soiuri la temperaturile extreme;
• fertilizarea solului și aplicarea de îngrășăminte contribuie la dezvoltarea unor plante mai viguroase și mai rezistente la îngheț;
• tăierile corespunzătoare la viță de vie și pomi fructiferi, ținând cont de faptul că ramurile tinere sunt mai vulnerabile, iar afectarea acestora produce pagube în toată planta;
• acoperirea plantelor, metodă destul de costisitoare folosită pentru unele culturi sensibile, pentru pomi fructiferi în faza de înflorire, pentru căpșuni etc.;
• irigațiile în perioadele de secetă, cu săptămâni înainte de îngheț. Apa menține solul necompactat și se evită pericolul crăpăturilor din sol, pe unde ar putea pătrunde înghețul care ar afecta plantele. Un sol poros, afânat, absoarbe mai bine energia solară și este un izolator mult mai eficient decât un sol uscat și compactat.
• evitarea însămânțărilor în perioadele cu temperaturi de îngheț. Acestea pot afecta atât semințele, cât și tinerele plante.
• îndepărtarea vegetației spontane din livezi și podgorii. Această măsură are rolul de a face ca solul să capteze mai multă energie solară.
• vopsirea și acoperirea trunchiurilor pomilor fructiferi. Coaja copacilor se crapă uneori la variații de temperatură, iar vopseaua împiedică acest proces. Partea din interior a tulpinii nu mai este expusă la îngheț. Trunchiurile se pot înfășura cu material izolant, în caz de nevoie.

În timpul înghețului, dacă temperaturile scad excesiv de mult, pentru protecția culturilor se pot folosi măsuri de urgență, precum radiatoare cu aer cald, mașini de vânt, care fac aerul să circule, astfel încât aerul rece de la sol să fie înlocuit cu aer mai cald. Un efect asemănător îl au elicopterele și circulația lor aproape de solul cultivat.

O monitorizare a temperaturilor în sol, a structurii acestuia, urmărirea prognozelor meteo și aplicarea măsurilor preventive asigură o protecție a culturilor în sezonul rece și diminuează efectele înghețului asupra plantelor.

Concluzii

Protejarea solului și a culturilor reprezintă un aspect esențial pentru menținerea echilibrului ecologic și a sustenabilității agriculturii. Solul este un element de bază al ecosistemelor, asigurând nutrienți, adăpost și stabilitate pentru plante și organisme diverse.

Agricultura modernă recunoaște importanța acestei resurse fundamentale, iar metodele de conservare a solului și protejarea culturilor — precum rotația culturilor, arătura de conservare, plantarea barierelor vegetale și utilizarea managementului integrat al dăunătorilor — contribuie la prevenirea eroziunii, îmbunătățirea fertilității și protejarea biodiversității. Prin aplicarea strategiilor de protecție a solului și a plantelor, fermierii pot cultiva terenuri fertile și sustenabile, contribuind la securitatea alimentară și la protejarea mediului pe termen lung.